Remanierea …remanierii
Ura! S-a făcut remanierea…. Suntem salvați! Răul a fost tăiat din rădăcină, iar de acum ne putem aștepta la ivirea zorilor și în grădina Carpaților. Oare câtă naivitate ar trebui pentru ca cineva să mai aștepte cu speranță vremuri mai bune după asemenea mutări șahiste?
Factorul malign în societatea românească este, de fapt, un RĂU DIFUZ, la perpetuarea căruia contribuie din plin toate categoriile sociale. Principalul simptom al acestei prezențe maligne este incoerența morală, ca urmare a unei permisivități conștiente, incoerență care îi face pe toți să se plângă de prezența Răului, dar numai atunci când sunt afectați personal de el. Drept urmare, prin pasivism se perpetuează starea de haos moral, de apă tulbure, de care se încearcă a se profita, fiecare după capacitatea și interesul său. Diagnosticul pe care îl punea cu zeci de ani în urmă Camil Petrescu este relevant pentru o situație de fapt la care contribuim în mod conștient:
“Apa tulbure convine tuturor românilor… De fapt, nimeni nu se vaită permanent, ci numai când suferă de neplăcerile unui regim tulbure… Nu trebuie să se dea importanță lamentațiilor…Ele nu sunt decât un presupus mijloc de apărare…Lipsind sinceritatea, fiecăruia îi este frică să se demaște dacă nu se vaită…“
Răul moral nu constă în persistența unui regim acaparat de cei mai răi dintre cei răi, ci într-un tipar de comportament care se regăsește aproape pretutindeni. La orice scară socială. Un rău care se perpetuează indiferent de noul regim ce se instalează la putere. Indiferent ce modificări guvernamentale se inițiază. Un tipar de comportament care se adaptează la “apa tulbure“, deși se lamentează permanent de ea. O complacere într-o situație incertă de care se poate profita într-un mod glorios.
Remaniem, dar rămânem aceiași. Schimbăm, dar gândim la fel. Mutăm diferit, dar perpetuăm aceleași realități nefaste. Și ne complace într-un Rău vizibil, la care contribuim, de care ne lamentăm, dar împotriva căruia nu acționăm. Ezitând să reproducem în societatea românească o remaniere a…remanierii care ar ar fi mult mai utilă…Și poate chiar salvatoare!
Narcisismul…mioritic
Europa, până să fie doar o realitate geografică, este o construcție mentală. Integrarea în structurile europene a fost celebrată la noi ca și cum ar fi fost o stare de fapt. Ignorându-se însă faptul că procesul de metamorfoză spre Europa nu presupune doar reformă instituțională și economică, ci și, în chip esențial, adaptarea mentalității noastre la noul model de homo europeus.
Că este dificil să facem și una și cealaltă este o realitate permanent demonstrabilă. Suferim de simptomul nerealismului și de penibile lipse de memorie. Uitându-ne trecutul care nu a fost cu nimic mai prejos decât prezentul. Ne amputăm perioadele ancestrale nefaste pentru a sări mai repede în viitor, descoperind însă duritățile unui prezent pe care nu ni-l mai dorim. În consecință, nici viitorul nu mai există. În condițiile unei inerții mentale în care clișeele despre o epocă glorioasă a spațiului mioritic apar cu obstinență.
Interbelicul este luat ca punct de reper, considerat momentul de vârf al unei țări aflate la răscruci de vânturi, o perioadă prosperă și democratică. Un intermezzo istoric care a fost, însă, la fel de falimentar politic și mental ca și prezentul nostru dramatic. Cu oameni la fel de oportuniști ca cei care ne decid astăzi destinele. Alții preferă o descindere mai în profunzime, mitologizând vremea primordială a geto-dacilor, identificând centrul lumii prin arealul nostru carpatin. Sau perioada voievozilor, salvatori merituoși ai unei Europe care uită astăzi să își exprime recunoștința!
O Românie care a fost populată cu consecvență (dar nu permanent) de false personalități, condusă de falși lideri, întemeiată pe false mituri. De care ne este greu să ne detașăm. Cei care își fac iluzii în legătură cu șansa de a începe o viață nouă fără să o fi asumat matur pe cea veche, cu toate cele bune și rele ale sale, se înșeală amarnic. Însă, rezistența la scrutarea reală a interiorului prezintă la noi o rezistență teribilă. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează un imobilism în raport cu noi înșine. Subjugarea de către mitologiile construite pe istorie este contraproductivă și paralizantă, demonstrând un narcisism specific. Amplificând în timp o boală care se cronicizează și reliefează un mental colectiv infantil. Evidențiind o matrice de gândire care stă la originea crizei cu care ne confruntăm. De zeci de ani…
A îndrăzni astăzi un proces de demitizare și de reliefare a unei psihologii naționale defectuoase este echivalent cu erezia. Demonstrând că narcisismul ne este mai drag decât pragmatismul, iar boala ne-o iubim mai mult decât antidotul. Și, în mod paradoxal, mai sperăm și la vindecare. Chiar pe termen scurt…
P.S. Am fost provocat să scriu această analiză, încercând să ofer un răspuns de ce cred că este imperios necesară o demascare a falsurilor pe care ni le-am construit în timp. Și de ce am această abordare în articolele mele. Adoptând maniera nu a unui pedagog, ci a unui diagnostician. Unui bolnav în fază limită nu-i povestești cât de frumos este ci îl supui unor terapii de șoc. Oricât de dure sau inconfortabile ar fi. În speranța că mai există șanse de salvare. Altfel, orice poveste atractivă este utilă doar în a-l ajuta să moară…frumos!!!!
Caruselul pasivității
În 1964 o femeie, Kitty Genovese, este ucisă cu lovituri de cuţit în cartierul Queens din New York pe când se întorcea acasă de la serviciu, la 3 dimineaţa. Agresiunea a durat minute în şir fără ca vreunul dintre cei 38 de martori ce asistau la scenă să sară în ajutorul tinerei. Numai unul dintre martori, după ce în prealabil s-a consultat cu un prieten, a alertat poliţia. Reacția cititorilor acestui caz a fost vehementă.
Cu o asemenea situație, dar și reacție publică ne-am întâlnit recent. Și ne confruntăm periodic. Indiferența și pasivitatea sunt norme ale zilei. Una dintre scenele relativ frecvente ale marilor oraşe din România ori de aiurea este cea în care o persoană atacată ori în nevoie, în plină stradă, este ignorată de trecători, care îşi văd drumul lor, unii fără măcar a întoarce capul.
De obicei, astfel de atitudini sunt explicate prin dezumanizarea omului modern. Ceea ce poate constitui o realitate. Experimentele efectuate în această privință mai scot în relief un alt aspect esențial: IMITAREA. Dacă într-o situație ce presupune o intervenție de urgență vedem în jurul nostru oameni care par impasibili, reacția instantanee este de a intra în aceeași atmosferă de grup. Dacă în schimb ceilalţi sunt neliniştiţi, starea acestora ni se transmite şi nouă şi suntem mult mai aproape de acţiune. Practic, eroismul sau indiferența se propagă în funcție de ceea ce se întâmplă în jur.
Cazul petrecut la maternitatea din Giulești este elocvent în această privință. Pasivismul evident care a creat repulsia publicului este de fapt un rezultat al atitudinii de masă. Cu cât numărul spectatorilor este mai mare cu atât șansele de a avea o atitudine contrară este mai mică.
De-a lungul istoriei, a existat inacțiune din partea celor care ar fi putut acționa, indiferență din partea celor care ar fi trebuit să știe mai bine, tăcere acolo unde ar fi trebuit să se audă voci. Toate acestea au făcut posibil triumful răului.
Ieșirea din acest carusel nu se poate face decât prin educație. Care să încurajeze individualitatea și să anihileze spiritul de turmă. Or, situațiile repetate de pasivism nu pot arăta decât carențele sistemului educativ. Iar pe fond, vinovații sunt mai mulți. Cel puțin, măcar din punct de vedere moral…
Viața în România în pași de dans…solo!
Nici unul nu s-a născut ca salvator sau ca ucigaş, acestea sunt alegerile pe care fiecare le facem în viaţă. Nimeni nu are forţa de a ne transforma în spectatori fără consimţământul nostru şi noi nu suntem cu adevărat niciodată singuri – dacă avem curajul de a acorda atenţie acelei încă “mici voci” din interiorul nostru. (Barack Obama, Holocaust Remembrance Day, 2009)
Omul are nevoie de repere stabile. Dacă această întoarcere spre valori este dezirabilă, atunci reinventarea unei pedagogii a modelelor este absolut necesară. Redescoperirea rolului modelelor în educaţie este o consecinţă inevitabilă a centrării educaţiei pe valori.
Nu a existat niciodată vreun sistem educativ care să nu fi conturat un anumit ideal sau model educativ. Dacă antichitatea elenistică identifica modelul în erou, în Evul Mediu idealul era întruchipat de monah şi cavaler. Renaşterea a reliefat personalitatea umană ca “homo universale”; revoluţiile au impus idealul personalităţii productive iar comunismul a iniţiat crearea “omului nou”, muncitor și ascultător. În perioade diferite, folosind căi de influenţe alternative, s-a ajuns la formarea unor oameni socialmente diferiţi.
În România pretins capitalistă asistăm, însă, la nașterea omului pierdut în spațiu. A omului care nu mai are repere și nici modele. Și nici voința de a reveni din nou în normalitate. Nici măcar în viitorul imediat. Un om care trăiește haotic, la întâmplare, fără demnitate și impunere de respect. Incapacitatea de rezistență la umilir
e și expunerea la ridicol până la cote penibile exprimă o realitate cu care din nefericire suntem nevoiți să conviețuim. Modelul de rezistență nu ne este familiar, iar speranțele de redresare nu pot fi decât minime. Ezităm să luptăm și ne exprimăm rezerve față de ceea ce ne scoate din letargia vieții. Constatarea pe care acum un secol o făcea academicianul C-tin Rădulescu Motru nu poate decât să ne determine la un strop de introspecție:
“Neamul românesc a avut în trecut eroi şi martiri. Dar ce folos a tras el din pildele date de aceşti eroi şi martiri? Nici un folos. A continuat viaţa plecată de mai înainte. Pildele eroilor şi ale martirilor nu s-au altoit pe sufletul său, pentru ca să dea roadele aşteptate. Eroii şi martirii i-au rămas de poveste, nu de îndemn la faptă…”
„Eroismul„ popular a fost demonstrat în aceste zile prin capacitatea de a rezista ore în șir la cozi interminabile. Ca semn de supunere față de pretențiile unui sistem barbar. Deplângându-se însă apoi martirajul care fost creat. Este însă singura formă de martiraj de care părem a fi capabili. Nu pentru idealuri, ci în spiritul supunerii în care suntem instruiți de decenii. Uitând că oamenii care agonizează nu acţionează, doar oamenii care acţionează nu agonizează. Însă, și atunci nu doar în interes propriu, ci pentru scopuri care transced arealul existențial personal.
O asemenea filosofie superioară de viață ne este străină, fapt demonstrat și de spiritul de dizidență în parametri minimi existent pe plaiurile mioritice. Modelele în acest sens ne-au lipsit, iar efectele le resimțim cu toții. Și chiar atunci când au existat nu au fost o sursă de inspirație. Dizolvarea societății civile fiind doar consecința inevitabilă a crizei de valori autentice cu care ne confruntăm. Și a indiferenței în care ne complacem, în pași de dans…solo!
P.S. Intelectualii se agită. Se revoltă. Anunță grevă fiscală. Ar contrazice ceea ce am scris în acest articol. De ce nu au făcut-o atunci când au fost atinse drepturile celor mai săraci? Și demnitatea le-a fost călcată în picioare?… Acum chiar lideri din arcul guvernamental se alătură revoltei. Desigur, doar buzunarul este personal. Nimic despre idealuri sau lupta pentru drepturile omului. Ci doar despre propriul dans…solo!
Pasivism vs. eroism în societatea românească
Eroismul este puterea de a ne învinge pe noi înşine pentru a face să triumfe valorile ideale dictate de propria noastră conştiinţă. (Ion Gavanescu)
Eroismul nu a fost niciodată cercetat sistematic în științele comportamentale. Eroii și eroismul par a fi concepte cel mai bine explorate de literatură, artă, mitologie și cinematografie. Ne interesează povestirile eroice deoarece ele servesc ca repere pentru a ne aminti că oamenii pot rezista răului, că pot să nu cedeze ispitelor, pot să se ridice deasupra mediocrității și să acționeze când alții ezită. Dorința de a risca viața poate părea o relicvă din alte vremuri.
Fiecare dintre noi poate să devină un erou în funcție de modul în care ne raportăm la situația cu care ne confruntăm. În general, nu se știe care este matricea de decizie a eroilor în momentul în care ei aleg să se angajeze în acțiuni de mare risc. Însă, pentru ca acest lucru să fie realizat, important este ca societatea să favorizeze „imaginația„ eroică a cetățenilor săi. Întrebarea decisivă este dacă ni se implementează spiritul de sacrificiu, dacă suntem învățați în a acționa spre a-i ajuta pe alții în a preveni prejudicierea lor sau nu acționăm deloc? Realitatea ne demonstrează că acest spirit este cultivat în instituțiile militarizate, însă nu și în cadrul societății civile. Școala și biserica, ca instituții formatoare, nu sunt interesate de acest aspect, prioritățile lor fiind de cu totul o altă natură. Însă, această situație nu face decât să demonstreze că atunci când incompetența educațională se dublează cu indiferența și indecizia, rezultatul este incapacitatea de a acționa atunci când aceasta este esențială pentru supraviețuire sau salvare. Iar din acest punct de vedere, vinovăția este mult mai extinsă!!!
Maternitatea Giulești a oferit în același scenariu două situații diametral opuse: implicare până la sacrificiu și pasivism până la repulsie. Eroism și indiferență. O imagine contrastantă a unei Românii prăbușite. Reliefând o criză de sistem mult mai profundă decât ceea ce pare la suprafață. O criză care și-a solicitat tributul în sânge sub ochii „nevinovați„ ai spectatorilor. Este, de fapt, o dilemă existențială, creată de disputa dintre binele și răul din propria noastră viață.
O dilemă surprinsă până la detaliu de poetul rus Alexander Soljenițîn, fost deținut în Gulagul stalinist: „Granița dintre bine și rău se află în centrul inimii fiecărui om. Și cine vrea să distrugă o bucată din propria-i inimă?„
Bine sau rău? Deocamdată, instituțiile educative nu au capacitatea și nici voința de a ne învăța să distrugem răul! În consecință, ne complacem cu el, acceptându-l și conviețuind în pace. Fără spirit de sacrificiu, fără acțiuni eroice, fără inițiative sociale. Continuăm să rămânem impasibili și să privim imperturbabil cum răul ia amploare. Distrugând orice fărâmă de bine…
„Sindromul lui Pilat” în actualitate
„Ecce homo”… O expresie care a intrat în istorie. Asemenea celui care a formulat-o! Pilat din Pont, politician fără scupule, dar şi fără demnitate. Alături de el, partener de decizie, o mulţime de oameni pe care a urât-o suficient de mult, dar fără să o poată învinge. Doi actori care au acţionat în virtutea inerţiei fără să îşi pună întrebări serioase asupra sensului vieţii, fără să caute explicaţii la ceea ce îi înconjoară. „Sindromul duplicităţii” virusează indivizi şi colectivităţi, fără discriminare…
Pilat este tipul omului cu un curaj paralizat, incapabil de a înfrunta mulţimea pentru a face să triumfe dreptatea. Deşi convins de nevinovăţia lui Iisus, datorită caracterului său oscilant, toate intenţiile lui bune s-au transformat în tot atâtea erori fatale. Şovăitor, dispus la concesii, inconsecvent, Pilat este imaginea unui om incapabil să ia decizii importante în faţa momentelor cruciale ale vieţii. Incapabil în a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale. Identificând vinovați, creând scenarii, prescriind rețete, dar evitând să își asume rolul decizional.
Inspiraţi de către acest guvernator roman, politicieni amatori sau profesioniști continuă să devină sclavi ai neputinţei umane, ai viciilor, ai nepăsării, ai gândirii exclusiviste şi duplicitare, ai oportunismului şi tupeismului, dar dornici, totuşi, de a „poza” într-o lumină care nu le aparţine…Se spală pe mâini şi promovează etica resemnării ca şi cum aceasta ar fi normalitatea. Chiar și atunci când mor oameni nevinovați!
Deși putea să salveze, Pilat a preferat tăcerea. Neînțelegând că păcatul OMITERII este la fel de grav ca și COMITEREA propriu-zisă.
Pilat s-a împrietenit cu Irod, cu care până atunci era în duşmănie. Indiferenţa şi dispreţul, ipocrizia şi interesul s-au reunit!!!… “2 în 1”, combinaţia perfectă, indiferent de produs! Şi, de atunci până astăzi, este cheia reclamei ideale! Perpetuată cu consecvență și pe plaiuri mioritice…
P.S. Este un articol reprelucrat pe care l-am scris cu mai mult timp în urmă, însă am simțit că este mai de actualitate acum, în condițiile tragediei de la Maternitatea Giulești. Oameni care nu își asumă responsabilitatea nici măcar în aceste condiții. A căror conștiință nu este zbuciumată nici măcar de drama unor copilași nevinovați. Rămân impasibili, asemenea lui Pilat, spălându-se pe mâini. Și căutând vinovații în altă parte. Ca și cum nu ar avea nici o contribuție la situația în care se regăsește sistemul sanitar. Iar în loc de un val de demisii onorabile, suntem confruntați cu declarații sfruntate. Demonstrându-ni-se din nou, dacă mai era necesar, de cine suntem conduși. OAMENI TARI, CU SUFLETE MICI!
„Dictatura” formelor
Cazul tragic produs la Maternitatea din Giulești a readus în discuție o mai veche problemă: dreptul bisericii de a decide cine și cum să fie înmormântat. De fapt, problema de fond este mult mai profundă și nu se limitează doar la această decizie. Și este și destul de spinoasă, fiindcă biserica nu a fost obișnuită să se confrunte cu un val de contestații așa cum au fost afișate în ultimul timp. Într-o societate în care supunerea spirituală a fost norma, în detrimentul gândirii libere, actuala stare de fapt tinde să îngrijoreze mediul ierarhic. Dincolo de frământările actuale, realitatea rămâne și determină punerea unei întrebări de bun simț: DOGMELE sunt mai importante decât OMUL?
Trecând peste episoadele medievale similare, răspunsul este dificil de dat în condițiile în care ne-am obișnuit cu o religie schematizată, rodul unei mentalități de consum. Drept urmare, relația cu Dumnezeu a devenit una de 
expoziție, în care formele primează în fața fondului. Fiindcă așa a fost și interesul… Ca esențele să fie marginalizate, interesând în mod prioritar respectarea normelor tradiționale, nuanțate cu suficiente superstiții, ale căror origini și semnificații cel mai adesea sunt ignorate sau uitate.
Drept consecință, formula de succes progresivă 3R (Rutină-Rugină-Ruină) tinde și de data aceasta să își arate consistența. Contrar îndemnului biblic: „Milă voiesc, nu jertfă”. Determinându-ne să întrezărim o realitate sumbră despre prezentul lui homo religiosus, locuitor al meleagurilor carpatine… Și aceasta în condițiile în care se atestă că dogmele continuă să rămână imobile, primând în fața omului. O „dictatură” a formelor care ucide lent și sigur! Creîndu-se un cerc vicios din care omul cu greu se poate elibera… Rod ale unei instituții nereformate, fie ea și religioase, care decide de pe pământ soarta viitoare a omului. Fie el și nebotezat…
P.S. Nu militez pentru desființarea regulilor, ci pentru așezarea lor într-un context care să țină cont de priorități și de evoluția omenirii…Nu este nici o virtute în a respecta norme care au fost valabile într-o societate cu un alt tip de gândire și cu alte condiții de dezvoltare. Conservatorismul exagerat poate deveni periculos dacă nu este capabil să se adapteze la realități…Or, din acest punct de vedere, prioritare sunt pricipiile universal valabile ale creștinismului, și nu regulile derivate din acestea, care pot fi condiționate de organizarea temporală a unei societăți…
România şi gândirea de masă…
Ura a devenit parte a vieţii noastre cotidiene. Ura promovată consecvent şi coerent! Prin strategii bine gândite, cu efecte pe termen lung. Categorii sociale sunt în mod intenţionat aruncate în “ring”, luptându-se reciproc în acord cu principiul “divide et impera”. Se urmăreşte mărirea gradului de supunere, adoptarea unei atitudini tacite şi “epurarea” celor care încă mai au curajul să creadă în valori. În spatele cortinei se construiesc scenarii a căror reuşită pare a fi garantată… Rând pe rând sunt “invitaţi” actorii pentru învăţarea rolului. Recent, au fost “solicitaţi” intelectualii…
“Prin formulări ostentative, Traian Băsescu nu se vrea preşedintele tuturor românilor, nici măcar al celor ce l-au votat, ci şeful unei Românii abstracte, România sa. Dincolo de elementele psihanalizabile din copilăria şi adolescenţa actualului preşedinte, obsesia prezidenţială faţă de profesori, care au devenit un fel de ina¬mici publici, dezvăluie o atitudine profund antirepublicană. Căci republica nu poate exista fără profesori, cei ce formează în spiritul valorilor republicane – egalitatea, libertatea, solidaritatea – generaţiile viitoare. Fără şcoală şi profesori, republica rămâne o formă fără fond. Iar profesorii, cei „mai bine plătiţi decât preşedintele”, nu mai practică deja o îndeletnicire respectată în România. Vânaţi, ostracizaţi, dispreţuiţi, aceştia nu îşi mai găsesc locul în societatea românească. Oare de ce?” (Cristian Pârvulescu)
Răspunsul nu poate veni decât din realităţile pe care le trăim… Atunci când se doreşte un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, este necesară coborârea în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare “comune” predomină. Or, pentru aceasta se impune distrugerea celor care au gusturi şi opinii diferenţiate, mai greu de manevrat şi de controlat. Aceasta nu înseamnă că majoritatea oamenilor au standarde morale scăzute, ci că grupul cel mai numeros de oameni ale căror valori sunt asemănătoare este de găsit printre cei cu standarde neelevate, sugerând faptul că uniformitatea în mediocritate este un pericol real!
Adică, cel mai mic numitor uneşte cel mai extins grup de oameni. Dacă este necesar un grup numeros, suficient de puternic pentru a le impune tuturor celorlalţi vederile sale asupra valorilor vieţii, niciodată el nu va fi constituit din cei cu gusturi diferenţiate sau evoluate, ci din cei care formează “MASA”. Cei mai puţin originali şi independenţi vor fi capabili să încline cu greutatea numărului lor balanţa în favoarea “idealurilor” lor specifice. Aceasta este realitatea dramatică pe care o trăieşte România şi pe care o putem considera mai profundă chiar decât criza economică. Atâta timp cât maneliştii, OTV-iştii, telenoveliştii, ultraşii sunt cei care domină vocal şi numeric scena românească viitorul va contina să arate sumbru…
O Românie abstractă prăbuşită sub presiunea inculturii şi gândirii de masă. O Românie cotropită de un grup numeros şi puternic, docil şi credul, cu convingeri îndeajuns de uniforme şi mediocre ca să fie capabil să convertească şi pe alţii la crezul lor simplu. Şi ce este mai îngrijorător e faptul că totul pare a face parte dintr-un program mai de succes decât ieşirea din recesiune economică…
Nimic nou pe „frontul”…românesc
Am fost plecat la mare! Nimic nou… Am coordonat o tabără de copii. Vreo 70. Plajele erau pline şi apa caldă. Pe ţărm din nou o sumedenie de dudui expunându-şi public aceiaşi sâni pe care am presupus că îi folosesc doar ca anexă. De vizitat full-time! Fiind, de-altfel, şi singurul lor element adiacent. În lipsa bunului simţ… Deci, nici aici nimic nou. Nou a fost doar pentru copiii care se uitau miraţi sau poate fascinaţi de acest show gratis. Fiindcă ceea ce admirau ţine de nivelul de moralitate al acestei ţări care se pretinde a fi creştine. De vreo două milenii…
Nimic nou nici în privinţa „megaspectacolelor” susţinute de unii români exotici. Oameni bronzaţi la mare savurând „muzica” celor bronzaţi din naştere! Ciudată coincidenţă…
M-am întors acasă. Speram măcar aici la ceva nou. Deschid televizorul ca să revin în lumea reală. Apare Marele Cârmaci! Timp de cîteva zile scăpasem de el… Frumos era Paradisul! Acum mă informează că profesorii câştigă suficient pentru cât muncesc. Cam mare lenevia! Nimic nou nici aici. Decât strarea mea de repulsie! Nou ar fi fost să fi spus ceva care să nu fie inclus la categoria inepţiilor! Aşa că slabe speranţe de ceva noutăţi!
Singurul element inedit pe „frontul” românesc este că am am aflat cu cât mi-a fost diminuat salariul. Adică, cam cât de profundă îmi va fi sărăcia… Asta chiar noutate! Şi totuşi, Cârmaciul insistă că se simte bine în această ţară… Şi că ar trebui să ne-o iubim! Aşa cum o iubeşte şi el… Oricât m-aş strădui nu pot să ajung la nivelul lui de iubire! Maniera lui este unică…
Nici o noutate pe frontul…românesc! Păcat… Rutina ne poate devora aşteptările. Poate viitorul va arăta mai bine! Cu siguranţă după ce vom evada spre alte ţinuturi unde vom avea parte şi de ceva noutăţi mai…normale!
“Dansând” când cu steaua, când cu crucea…
De-a lungul istoriei ţării noastre jocurile erau făcute de cel care era VODĂ, fie că era pământean, fie că ateriza la noi via Fanar. El era cel care conducea în mod discreţionar treburile politice, dar şi cele religioase. Din acest spaţiu ne-am selectat eroii, chiar şi …sfinţii! Creând în imaginarul colectiv o cultură a autoritarismului din care nu avem şanse să evadăm foarte curând.
La acest demers nu de puţine ori s-a alăturat şi biserica, intrând într-un duet cu puterea politică. Creând o alianţă care ne-a fost fatală. Şi nu doar sub marca verdelui legionar! Ci chiar prin promovarea nu întotdeauna tacită a unui naţionalism creştin de factură mitologică. Chiar dacă sub aparenţa securităţii s-a punctat decisiv, sub aspectul libertăţii de conştiinţă şi a psihologiei de grup s-a pierdut iremediabil. Fiindcă SUPUNEREA a devenit un element definitoriu din existenţa românului. Ridicat chiar la rang de virtute naţională!
Rămâne element de referinţă cazul „părintelui” Burducea, care, în calitate de ministru al cultelor în guvernul Petru Groza, a reuşit în mod „profesionist” să amestece politica roşie sovietică cu negrul sutanei de preot. Despre el Păstorel Teodoreanu scria epigramatic: „Când cu steaua, când cu crucea, ca părintele Burducea.” Şi, din păcate, nu era singurul adept al unui asemenea gen de „mariaj”… O căsătorie de conjunctură dar şi de interes care nu a făcut decât să argumenteze cât de facilă este supunerea în rândul tuturor celor docili şi creduli, care nu au convingeri proprii ferme şi sunt „setaţi” să accepte un sistem de valori gata confecţionat. De aceea şi rezistenţa anticomunistă în „the Carpathian garden” a fost nesemnificativă. Fiindcă fatalismul şi resemnarea în varianta lor mioritică fac parte integrantă din structura noastră psihologică. Fapt care ar putea explica şi nostalgia după epoca de aur… a dictaturii!!!
Exersând exerciţiul supunerii, printr-un „dans” politico-religios, am ajuns să nu mai avem capacitatea de a reacţiona consecvent şi coerent. Aspirăm la libertate, dar în egală măsură ne şi temem de ea. Avem nevoie de a ne simţi protejaţi, ca membri ai unei comunităţi, ne dorim existenţa unor structuri puternice pentru a ne simţi în siguranţă. Pe termen lung se generează însă un mamut care ne poate strivi şi propria libertatea! Fiindcă supunerea continuă să fie un deziderat al democraţiei noastre de tranziţie. Iar eşecul nu mai aparţine doar mediului politic… Ci tuturor partenerilor din ringul de dans!
Sistemul de educaţie produs de un asemenea melanj de tipul cezaro-papismului invită, de fapt, la o
abandonare a individualizării suleteşti şi a reflecţiei personale. În consecinţă, nu este surpinzător faptul că gradul de atomizare a societăţii a crescut, iar valorile unei democraţii autentice ne-au devenit tot mai străine. Independenţa de gândire şi tăria de caracter de apărare a convingerilor proprii nu ne-au fost familiare nici sub dictatura roşie şi nici după schimbarea de nuanţă portocalie. Drept consecinţă a unei percepţii eronate despre rolul statului şi a religiei într-o societate care îşi doreşte progresul. Prin dezvoltarea unei mentalităţi sănătoase! Ceea ce nu pare a fi cazul ţării noastre…
