Iisus sau Moș Crăciun?
Trăim într-o perioadă a mixajului. Valorile s-au estompat, bucuria s-a transformat în distracție, culorile s-au diluat. Moș Crăciun a luat locul lui Iisus, iar colindele au devenit prilej de venituri suplimentare. Sărbătorile de iarnă sunt furnizate la pachet, într-o frenezie care nu mai are nimic din atmosfera Betleemului.
Ne urăm de bine și ne facem cadouri… unii altora. Ridicăm paharul și ne cinstim „creștinește”, sperând că „altădată s-o facem și mai lată”. În timp ce unii confundă Crăciunul cu Paștele, derutați dacă porcul este mai important decât mielul, alții „colindă” mall-urile, ignorând faptul că „trag” istoria la indigo. Acum două milenii în casele celor bine situați nu s-a găsit „loc de poposire”. Nu a fost loc pentru lumină, nici pentru schimbare! Plini de veselie, au abandonat speranța autentică, izolând-o undeva pe paiele umede ale unei iesle…Preferând sclavia mediocrității existențiale!
Aceeași mână plăpândă continuă să apese pe conștiințele noastre și să insiste la ușa locuințelor ce se îneacă în lumini și artificii. Mai este „loc de poposire”? Mai aveți spațiu și pentru altceva?
Fie ca finalul de an să genereze în fiecare dintre noi o revoluție interioară! Iar deziluziile pe care le-am trăit până acum să fie înlocuite cu speranța dăruită din înălțimile cerești. Divinul să renască și în inimile noastre, făcând ca răul din noi și din jurul nostru să piardă teren! Și astfel, poate vom avea șansa să trăim măcar pentru câteva clipe într-o lume normală.
Mulți ani tuturor, împliniri sufletești și șansa unei vieți mai bune!
România contrastelor la… vremea întrebărilor!
“România contrastelor” la … vremea întrebărilor! Cam aceasta ar putea fi concluzia simpozionului organizat pe data de 11 decembrie de către Asociaţia pe care o conduc (Asociaţia pentru Educaţie “Traian Popovici”). În faţa a 200 de persoane au fost afirmate lucruri profunde, uneori greu digerabile, alteori pline de sevă umoristică, însă nu lipsite de conţinut şi de semnificaţie. Concluziile au fost multiple şi generatoare de reflecţii stânjenitoare.
Câteva dintre afirmaţiile conferenţiarilor ale căror implicaţii încă nu le pot menţiona sunt: 
1. Traversăm mai mult o criză de moralitate decât una economică
2. În România nu avem încă o cultură a adevărului şi a demnităţii
3. Ne lipseşte foarte mult consistenţa şi pragmatismul protestantismului occidental
4. Sunt prea mulţi popi, prea puţini preoţi. Prea mulţi pastori, dar prea puţini păstori!
5. Trebuie să fie reinventat cetăţeanul, singurul care are posibilitatea de a genera schimbarea
6. Elitele au fost şi continuă să fie compromise
7. Nu suntem condamnaţi genetic, însă avem o problemă de educaţie superficială
9. Este necesară o redescoperire a valorilor creştine şi a unei credinţei autentice
10. Ne caracterizează în continuare teoria formelor fără fond.
11. Ezităm să ne asumăm trecutul şi aceasta poate fi fatal
12. Comunismul nu a dispărut, ci doar s-a disipat.
13. Aşteptăm mult de la alţii, fără ca noi să ne asumăm responsabilitatea.
14. Întotdeauna este altul de vină pentru problemele majore şi nu acţionăm în direcţia schimbării lor.
15. Ne-am obişnuit să avem o viaţă “îngenuncheată”, singurul în faţă căruia ar trebui să facem asta fiind doar Dumnezeu. Deocamdată o experimentăm în faţa oamenilor…
Scopul evenimentului nu a fost cel de a oferi răsunsuri, ci acela de a genera frământări şi de a stârni alte dezbateri. Nu uitaţi că şansa unei schimbări nu constă în numărul de certitudini, ci în cantitatea de frământare existentă… Poate că aici stă şi cheia “convertirii” României.
Să fi avut dreptate Arghezi atunci când constata că „întotdeauna lumea noastră s-a despărţit în două lumi, o minoritate parfumată, zguduită de spaimă şi un popor pietrificat în certitudini trăite de două mii de ani, indiferent la evenimente”…?
Poate că ne este dificil să acceptam o alta filosofie despre viată. Desigur, istoria romanţată din perioada comunistă ne poate provoca încă nostalgii. Insă, pentru mine succesul dezbaterii a fost tocmai acela că a ridicat probleme sensibile care să determine o profundă reflectie. Si gasirea unor răspunsuri în mod individual.
Lucian Boia, unul din cei mai mari istorici ai Romaniei constata în una din cartile sale> „Atunci când este prioritară construirea unei Românii performante, nici sacrificarea pe altarul mitologiei istorice, nici invocarea strămoșilor, nici mitul eternei persecuții nu ne scot din beznă”.
Solutia nu este în trecut. Nici comparatia cu alte vremuri, care nu au fost nici ele mai glorioase. Ne-am obisnuit cu moduri de gandire ieftine furnizate de televiziune. Acolo toţi au raspunsuri, nimeni nu are întrebări! Simpozionul organizat recent a adus o alta culoare… Un alt mod de a gândi… O altă perspectivă… Mă bucur ca unii au prins-o! Si acestia fac parte din Romania profundă! Pot fi satisfăcut că împreună cu cei care m-au sprijinit am pus o caramidă la consolidarea acesteia, chiar daca unii doresc să trăiască în cealaltă Românie!
România contrastelor
Revin după o îndelungă și nepermisă absență din blogosferă cu un anunț:
În continuarea activităţilor de promovare a personalităţii lui Traian Popovici şi a valorilor umane asociate acesteia voi organiza
Simpozionul
„România contrastelor: crize și valori”
organizat sub egida celei de-a treia ediţii a manifestării: “Traian Popovici-model de educaţie şi toleranţă”, eveniment care va avea loc duminică, 11 decembrie 2011, în sala mare a Căminului Cultural – Colacu, Fundu Moldovei, jud. Suceava, începând cu orele 10.00.
Evenimentul se încadrează în continuarea campaniei de promovare a valorilor umane exprimate de dr. Traian Popovici, în acord cu spiritul civic caracteristic cetăţeanului european. Manifestarea se adresează autorităților publice, profesorilor, elevilor, dar şi publicului larg interesat. În calitate de organizator, Asociaţia pentru Educaţie, Democraţie şi Toleranţă “Traian Popovici” îşi exprimă convingerea că actualitatea unei asemenea teme va crea un larg interes și dorință de participare.
Evenimentul se va desfășura sub forma unei dezbateri publice
la care vor lua cuvântul:
1. Prof. Univ. Dr. Mihai Dorin, Catedra de științe socio-umane a Univ. Tehnice Gh. Asachi, Iasi
2. Prof. Univ. Dr. Aurora Ciucă, Decan al Facultății de drept, Univ. Mihail Kogălniceanu, Iași
3. Conf. Univ. Dr. Florin Pintescu, Facultatea de Istorie, Univ. Ștefan cel Mare, Suceava
4. Marius Ghilezan, poet, scriitor, jurnalist, fost corespondent BBC și Europa liberă, publicist
5. Cristi Țepeș, realizator de emisiuni TVR, departamentul istorie-religie
Cine este prin zonă cu această ocazie îl aștept cu bucurie!
Atac la … Rege
Episodul recent de atac la persoana Regelui demonstrează din nou cât de profund este sentimentul de ură ce planeză la nivelul cel mai înalt al sferei politice. Gestul nu denotă doar o lipsă de diplomație, nici măcar un minimum de informație istorică. Substratul este mult mai adânc și mult mai distructiv! Oferind un argument convingător că oamenii nu sunt prizonieri ai sorţii, ci prizonieri ai propriei lor minţi.
Acumularea de resentimente este propagată fără discriminare: mogulii, tonomatele, baronii locali, oamenii simpli, ungurii… Lista încă nu este completă. A venit și rândul Regelui!
Totul este criticat cu un aplomb distructiv. Nimic nu mai rezistă. Ura nu doar că a devenit cultă şi cultivată, ea este şi canalizată. Traseul ei este disciplinat şi nu haotic, devenind o ură cu program şi cu agendă precisă.
Ura infuzează și difuzează ura. Ura e contagioasă. Cel care urăște nu cunoaște în sinea lui și nu recunoaște în jurul său decât infecția pe care o propagă ca pe o legislație unică și universală. Orice declarație are putere de absolut! Nu mai există îndoieli, nici dileme, ci doar certitudini.
Are dreptate J. Lipman-Blumen (specialist în leadership) atunci când constată că ”liderii toxici își întind vraja până departe. Cei mai mulți dintre noi pretind că-i urăsc. Totuși, adesea îi urmăm sau cel puțin îi tolerăm-fie că sunt angajatorii noștri, clericii sau profesorii noștri. Atunci când liderii toxici nu apar singuri, adesea noi suntem cei care îi căutăm. Dacă se ivește ocazia chiar noi îi creem împingându-i pe liderii buni dincolo de linia toxică.”
Realitatea tristă este că trăim într-o societate complăcută în ură. Nu întâmplător ne-am ales și lideri care nu doar că ne intoxică viața, ci ne dirijează în procesul degradării umane.
Istoria omenirii a început sub semnul urii. Dominat de resentimente, Cain nu mai vede, iar în termeni de spiritualitate nu se mai vede. Pedepsindu-l prin interzicerea de a nu mai avea acces la faţa Sa, Dumnezeu nu face decât să-l condamne la starea pe care Cain deja o dobândise: la orbire.
Ura întunecă limpezimea privirii. Deja simțim aceasta! Am devenit cu toții spectatori- dar și actori- pe o scenă a urii orchestrată cu mare profesionalism din poziția cea mai înaltă a țării. Oare cine se mai află pe listă?
P.S. Timp de o saptamana vreau sa uit de astfel de situatii penibile! Am plecat la mare…
Vocea cetăţeanului…turmentat!
A recunoaşte că ceva nu funcţionează şi a-ţi asuma responsabilitatea a ajuns în România să fie considerat ceva care ţine de genialitate. Eşecul inteligenţei se constată atunci când cineva se încăpăţânează să nu recunoască un lucru evident, când o anumită convingere este invulnerabilă în faţa criticii sau a faptelor care o contrazic sau când respectivul nu învaţă din experienţe şi devine un modul blindat.
Psihiatrii ştiu că multe patologii se caracterizează prin această siguranţă eronată şi de neînvins, aşa cum este în cazul halucinaţiilor. Consecinţa inevitabilă este că o astfel de persoană se închide în lumea sa proprie şi poate ajunge la un tip de demenţă bazată pe un anumit gen de raţionament, dar care poate fi fals. Şi aceasta datorită faptului că s-a ajuns la pierderea simţului realităţii.
Acest fapt se datorează nu doar unei păreri prea bune despre propria persoană, ci şi unei incapacităţi de recunoaştere a limitelor. Societatea românească a ajuns să fie paradisul politicienilor care işi asumă totul, dar nu răspund pentru nimic! Oameni care nu sunt capabili să îşi recunoască greşelile sau să tacă în faţa erorilor. Obişnuiţi să argumenteze şi să aibă câte o părere chiar şi atunci când devin ridicoli, încearcă să adopte poziţia individului îndrăgostit de binele colectiv.
Drept consecinţă, s-a format o generaţie de politicieni care nu mai cunoşte sentimentul regretului şi nici frumuseţea conversiei sufleteşti. Mamuţi în interior, au devenit oribili şi în exterior. Cu feţe crispate, ne conferă lecţii despre sacrificiu şi solidaritate, în condiţiile în care le lipseşte o „minima moralia”: arta de a-ţi cere iertare!
Trist este că această nouă construcţie domină nu doar spaţiul politic, ea devenind o caracteristică evidentă a întregii societăţi. Lovitura de graţie a primit-o şi biserica! Recunoaşterea crizei prin care trece biserica este de departe o preocupare a ierarhilor. Tocmai instituţia ce ar trebui să convertească profunzimile sufletului a contribuit la crearea unei atmosfere de evadare din responsabilitate. O societatea în criză nu poate avea decât o biserică în criză. Hristos compara biserica cu sarea pământului, rolul ei fiind acela de a da gust. Constatăm fără surprize că “sarea mioritică” este folosită doar pentru conservare, nu şi în vederea rolului esenţial pentru care a fost creată. Iar când sarea îşi pierde gustul la ce mai este de folos??? Despre această situaţie se preferă însă tăcerea…
Cert este că România a cunoscut şi continuă să cunoască o atmosferă toxicizată, în care ura şi iresponsabilitatea au devenit un nou stil de viaţă. Stări de spirit exacerbate şi mentalităţi retrograde au fost şi probabil vor continua să coexiste. Patriotismul şi iubirea au ajuns să fie confundate cu optimismul fără suport, cu iluzii fără fond şi aşteptări fără realism. Iar peste toate acestea, ca un corolar al neîmplinirii sufleteşti, domneşte INDIFERENŢA… Disimulată sau deschisă, ea a devenit parte integrantă din fiinţa noastră. Întâlnită în toate categoriile sociale, experimentată cu folos în sfera politică, transferată cu succes în intimitatea noastră, indiferenţa ca rod al iresponsabilităţii ne defineşte tot mai mult ca fiinţe umane. Succesul este garantat: am devenit clone ale “cetăţeanului turmentat“!
Un binecunoscut sociolog, Serge Moscovici, formula în mod expresiv această tendinţă a ignorării realităţii: “Istoria este nemiloasă cu oamenii. Mai întâi îi leagă la ochi.” Iar celor mai mulţi le place jocul! Întunericul este cel mai bun mediu în care să ne ascundem defectele! Lumina nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată la modă!
Creaturile Borg în variantă românească
Creaturile Borg. Pe jumătate om, pe jumătate maşină. O specie extrem de evoluată de prădători. Îşi atacă fără milă victimele şi le asimilează în „Colectiv”, grupul cu o singură minte în care dispare orice gând individual, acţiune personală sau personalitate dispar. Creaturile Borg nu coexistă cu alte forme de viaţă sau alte culturi. Distrug orice indivizi sau lumi inferioare pe care le întâlnesc, iar ceea ce rămâne asimilează. Nu au conştiinţă. Nu au moralitate. Şi nu se vor opri până nu vor fi distrus sau asimilat pe toţi duşmanii lor. Acesta este scenariul fictiv, desigur, al binecunoscutului serial Star Trek. Însă, Borg au un corespondent în lumea contemporană… Foarte probabil, deja ne-au devastat familia, şcoala, inclusiv convingerile personale. Dacă încă nu au făcut-o sunt pe aproape!!! Nu vor avea odihnă până nu vor obţine acceptul şi asimilarea noastră… TOTALĂ! “REZISTENŢA ESTE ZADARNICĂ!” Oare???
“Borg cel real” este activ! Care este arma secretă? Suntem ținuți ca prizonieri ai relativismului etic în care binomul Bine-Rău este repoziţionat. Convingerile sunt egale, iar întreaga morală este relativă. Nu mai vehiculăm idei, ci doar păreri. Acesta este un demers care are ca scop nivelarea tuturor convingerilor şi a comportamentelor…
În timp ce intoleranţa se profesionalizează, toleranţa se relativizează!!! Şi atunci, fiecare alege ce i se potriveşte mai bine… În lipsa valorilor absolute, orice este permis… Inclusiv, confuzia!!!
“Dacă nu există nici un standard moral absolut, nimeni nu poate numi ca fiind bun, sau rău, greşit sau corect. E nevoie de absolut pentru ca morala să existe, în aceeaşi măsură în care e nevoie de absolut dacă e să existe valori autentice. În sens contrar, rămânem cu nimic mai mult decât cu opinii contradictorii (dr. Francisc Scaeffer).
Acolo unde domneşte această nouă toleranţă nu poate exista nici o ierarhie a adevărului şi nici standarde pentru a discerne între Bine şi Rău, între moral şi imoral. De aceea BORG poate adopta măsuri de austeritate fără procese de conștiință și concedieri masive fără regrete. Totul în funcție de „adevăruri” personale ce sunt ridicate la nivel de principiu absolut!
Aspecte vitale ale existenței umane se decid în funcţie de “decibeli”, perseverenţă şi intimidare! În talk-show-uri nu se mai dezbate, ci se expun păreri. Argumentele lipsesc, iar ceea ce contează este doar „forța” opiniei. Acest gen de atitudine este, de fapt, virtutea omului fără convingeri.
Astfel, politicienii de carieră se comportă ca nişte ZOMBIE morali, fără convingeri puternice, fără personalitate individuală, fără consecvenţă etică, fără să poată explica de ce cred ceea ce cred…(sau, dacă mai cred în ceva)! Drept urmare etica şi morala absolută îşi pot proclama “decesul”! Interesul pentru morală nu depăşeşte nivelul episodic: dezbaterea morală este cea mai rară preocupare politică din România contemporană.
Suntem indiferenţi, însă pretindem că tolerăm!!! Asistăm, de fapt, în numele acestei pseudo-toleranţe la intoleranţă faţă de valori şi dispreţ faţă de cei cu convingeri stabile şi solide. A devenit “normal” ca singura toleranţă pe care o exprimăm consecvent să fie cea faţă de incultură, snobism, impertinenţă, ipocrizie sau mediocritate… Incorectitudinea este valorificată, iar viciul este ridicat la rang de virtute. Drept urmare, oameni fără caracter ne reprezintă interesele, iar oportunismul ne inundă existența.
Borg trăiește printre noi! Împreună cu noi! Și nu numai că acceptăm să conviețuim cu acest gen de creaturi, însă le și votăm pentru a decide asupra destinelor noastre. Ceea ce – trebuie să recunoaștem – constituie proba naivității noastre naționale!
Frumusețea vieții…personale
Voi face o excepție de la scopul acestui blog, scriind astăzi despre mine! Să fie o lipsă de modestie? Nu, este doar ziua mea. Într-o zi asemănătoare cu cea de astăzi am apărut și eu pe această lume…
Ar trebui să privesc nu cu nostalgie în urmă, ci cu satisfacție! Am blog, deci mulți prieteni virtuali. Foști elevi care îmi citesc articolele. Dar și intelectuali care sunt frământați de aceleași probleme ce mă pasionează și pe mine… Am o soție care mă iubește și mă susține. Și un copil ce contribuie la împlinirea sensului vieții mele.
Și cu toate acestea sunt un nemulțumit. De țara mea, de societatea în care trăiesc, de atmosfera toxică pe care trebuie să o respir, de mentalitățile retrograde, de impostură și mediocritate. Sufăr pentru România, pentru lume și îmi doresc salvarea ei. Totuși, ultimul an de viață m-a învățat – citându-l pe Andrei Pleșu- că „Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate trăi (încă) frumos”.
Cred în forța atitudinii și a convingerilor personale. Cred că valorile mele spirituale trebuie să le comunic și altora. Cred că tăcerea nu este de aur, ci constituie o premisă importantă pentru amploarea răului.
Săptămâna aceasta am vorbit despre indiferență și implicare la Centrul Filocalia din Iași, apoi am filmat pentru un documentar realizat de TVR despre același subiect. Acum câteva zile am avut șansa să vorbesc în Sala Senatului Universității AL.I. Cuza despre Traian Popovici ca factor de regenerare morală. Am insistat asupra indiferenței intelectualilor și a apatiei sociale. Asupra vinovăției de ratare a țintei.
Din acest punct de vedere mă simt împlinit. Mă fac util și aceasta îmi sporește sentimentul de fericire. Încerc să mă bucur de frumusețea vieții, nu evadând din ea, ci luând parte la suferința ei. Drept pentru care nu pot decât să spun: „ Mulțumesc, Doamne, că exist!”
P.S. Sunt recunoscător tuturor celor care deja mi-au transmis urări pe facebook. Sunt copleșit de interesul manifestat!
„Sinucidere” prin optimism!
Cum se va finaliza această criză și când îi va veni sorocul? Printre cei mai optimiști îi găsim întotdeauna pe cei aflați la putere. Însă, nu sunt singurii… Injectați cu o supradoză de speranță încercăm să manevrăm existența proprie colorând viața în nuanțe fanteziste. Chiar dacă aceasta ne golește de compasiune față de suferința Celuilalt.
Suntem în căutare de soluții rapide la problemele vieții, fiind într-o cursă permenentă de anihilare a realității. Această variantă „light” de supraviețuire poate fi comodă, însă este perdantă. Spre exemplu, regimul antonescian din România nu a reușit să fanatizeze masele, însă le-a desensibilizat aruncându-le în neantul apatiei. Atomizate, acestea și-au pierdut capacitatea de a reacționa, fiind împinse în viduri existențiale măcinate de forme exacerbate de a înțelege semnificația vieții.
Este o tendință de a divide populația din acel timp în oameni buni și oameni răi. Însă, aceasta poate fi o simplificare periculoasă. Au fost oameni care s-au comportat criminal trădându-și, de exemplu, vecinii de origine evreiască și de aici sentința de a fi duși la moarte. Au fost și oameni care s-au dedicat activității de salvare încercând să ajute cât mai mult. Undeva între acestea două categorii au fost majoritatea, a căror acțiune a variat de la minima decență de a păstra cel puțin tăcerea până la găsirea unui mod de a-și ajuta vecinii evrei când ei le cereau aceasta.
Insensibilitatea din trecutul istoric era o consecință a unei forme de pesimism. Am evoluat! Acum am devenit insensibili în numele optimismului! Generator de speranțe de factură egoistă!
„O nouă ortodoxie, numită uneori „gândire pozitivă” s-a insinuat în societatea modernă. În forma ei cea mai gravă, această deprindere optimistă ne permite să ne ascundem capul în nisip, să negăm că durerea este mereu prezentă în noi și ceilalți, să ne eliberăm deliberat sufletul, pentru a ne asigura supraviețuirea efectivă”. (James Hollis).
Ceea ce ar fi trebuit să fie un mobil eficient pentru rezistența sufletului uman a devenit o modalitate concretă de „sinucidere” individuală și colectivă. Negarea și superficialitatea nu sunt demne de ceea ce Socrate numea a fi „viața examinată”. Dispunem de o capacitatea considerabilă de a ne autoamăgi, evitând să ne asumăm responsabilitatea că întotdeauna suntem o parte a problemei.
Ceea ce negăm în interior va erupe curând în exterior. Evităm să ne observăm sinele tulbure în oglindă și ne ascundem în spatele lozincilor dătătoare de speranță. Căutarea cu insistență de a ne proteja de spaimele ambiguității și ale unei vieți agitate ne poate împinge la o desensibilizare față de suferința celor din jur. Fiind o modalitatea de escapism eficientă, dar care ne cenzurează sufletul. Ne transformăm în mod deliberat în simple umbre călătoare pe o planetă tot mai neprimitoare, interesați să ne consolidăm optimismul, chiar dacă sub ochii noștri domnește durerea! Importat este să supraviețuim noi…
